Geneva 2012 - Automarket a pornit spre salon

Automarket a plecat către Salonul de la Geneva. Bogdan şi Ciprian s-au îmbarcat în Opel Insignia ST pentru primii 1200 de kilometri pe ruta București-Viena.

"Cine se trezeşte de dimineaţă departe ajunge" sau "Cine se trezeşte de dimineaţă îi găseşte pe ceilalţi dormind". Ambele s-au verificat astăzi, în prima zi de expediţie rutieră Automarket. Am pornit la drum către Geneva când Bucureştiul abia mergea la culcare, pentru a ieşi cât mai repede din România. Dacă în alţi ani am ales calea bătătorită la atâtea şi atâtea saloane, anul acesta am vrut să riscăm totul pe un alt traseu.

Şi cum în astfel de situaţii ai nevoie de un prieten de nădejde, am încercat să legăm ceva trainic alături de un alt model Opel, după experienţa fericită a Salonului de la Frankurt. Şi de această dată am putea crede că este vorba despre un model familist, dacă judecăm după eticheta ST aplicată în Russelsheim doar modelelor break. Ei bine, nu. Insignia noastră este ceva mai mult de atât. O să aflaţi imediat de ce.

Porţile de Fier - "Minunea minunilor"

Am pornit de pe străduţe lăturalnice şi întunecate, pe aceeaşi autostradă A1 până la Piteşti, cu un soare de primăvară mijind uşor în spate, aşa că primii 100 de kilometri s-au scurs repede cu poveşti şi planuri pentru zilele de foc ale salonului elveţian. De aici, drumul a luat calea Cetăţii Olteniei, Craiova, pe lângă care am trecut ca vântul, dornici să simţim mirosul Dunării la Drobeta Turnu Severin. Un drum senzaţional, de care Insignia ST s-a lipit ca aracetul de hârtie.

Drobeta rămâne o surpriză plăcută, cu un trafic extrem de aerisit, dar uneori haotic, cu şoferi ce vor să muşte neatenţi din banda ta de mers. La ieşirea din oraş, ce să vezi: "minunea minunilor. Porţile de Schier" cu ale sale "lacăte cât plosca", după cum zicea regretatul Amza Pelea când îl juca pe Nea Mărin. Un şir de apă croită printre stânci sterpe şi un peisaj asemănător celui de pe coastele Croaţiei, doar că puţin mai vegetal.

Ne-am strecurat apoi către Orşova şi de acolo am rulat în regim de autostradă către Caransebeş. Un oraş pe care l-am ratat, ca de altfel şi Lugojul, graţie centurilor create. Să mai zică cineva că nu se fac şosele şi la noi.

Am ţinut însă cu orice preţ să bifăm Băile Herculane. Un oraş pustiit, prin care Insignia a plutit ca o fantomă până la statuia lui Hercule. O umbră palidă a ceea ce fusese în trecut un adevărat Monte Carlo autohton. Peisajul o demonstrează.

Autostradă la Timişoara, mâine în toată ţara

Caransebeş-Timişoara. Un drum la fel de bun, parcurs ceva mai greu. Începe să ne piară cheful. Mai ales că soarele e deja sus şi parcă ai zăbovi o oră la umbră. Nu e timp de aţipit. Din Cetatea Banatului cotim repede către Arad şi dăm de autostradă. Iarăşi un "bravo" pentru ai noştri. Un asfalt impecabil şi doar câteva maşini rătăcite. Surpriza continuă. Autostrada ne scoate chiar aproape de Nădlac, ocolind Aradul.

Însă greul abia acum începe. Deja-vu. Turnul Babel reapare sub forma unei sculpturi: "Coloana Infinitului". Zeci de TIR-uri cu numere de Bulgaria, Grecia, Polonia, Serbia se aşează la coadă pentru vamă. Şoferii coboară şi reînvie Poiana lui Iocan chiar pe marginea drumului.

Un apus de poveste în Budapesta

După vigneta de Ungaria şi Austria trecem graniţa şi ne îndreptăm încet spre Budapesta. Luăm autostrada cea nouă până la Szeged şi de aici către o nouă reîntâlnire cu Dunărea, între vechile Buda şi Pesta. Ne însoţim la drum cu un Logan MCV vânjos, însă îl pierdem după numai un kilometru, când trage năduşit pe banda de urgenţă şi varsă apa din radiator.

Budapesta. Ce capitală, ce oraş, ce apus de soare, ce fotografii. Am tras câteva instantanee cu Insignia noastră printre trecătorii nedumeriţi. Ciprian a făcut mişcare la fiecare semafor prins pe roşu. Ce-i drept au fost cam puţine. Când am ieşit din Budapesta, seara se lăsase deja pe autostradă, şi doar un cer roşiatic mai amintea de apusul proaspăt scurs.

După căderea cortinei am luat calea Vienei şi am trecut înghiţind în sec pe lângă Paprikas Csarda, la graniţa cu Austria. Am lăsat oraşul lui Mozart pentru drumul de întoarcere şi am fixat popasul la Sankt Polten, unde am ajuns după 15 ore de la plecarea din Bucureşti. Cert e că după atâtea ore de condus am scăpat de durerea de spate cu care am plecat din Bucureşti. Să fie oare "de vină" ergonomia scaunelor lui Insignia. Am profitat din plin de ele.

Insignia ST Turbo 4x4 - un familist puternic

Vă spuneam că abordarea salonului de anul acesta nu este atât de familistă ca anul trecut. Avem cu noi un Insignia ST. Corect. Însă este un Insignia ST Turbo de 220 de cai putere, care ne garantează siguranţa şi cu un sistem 4x4. Motorul de 2.0 litri se aude extrem de frumos la turaţii înalte, asemănător cu cel al unui hot-hatch.

De resurse nu ne-am văitat absolut deloc, ba chiar am depăşit orice fără probleme. Deranjul cel mare apare însă în portofel, răvăşit de costul şi periodicitatea plinurilor. De la Bucureşti la Sankt Polten noi am scos un 11.5 litri/100 de kilometri, fără exagerări şi cu respectarea limitelor de viteză.

Lăcomia motorului cu patru cilindri este trecută cu vederea când urci într+un break extrem de confortabil. Recunosc. Am abuzat astăzi de funcţia Tour a şasiului. Sunt vinovat şi admit că am plutit peste orice denivelare. Un covor al lui Aladin şi doi pasageri care au coborât odihniţi după atâtea ore de condus.

La finalul zilei şi eu şi Ciprian am căzut de acord că n-am pricopsit cu unul din cele mai frumoase break-uri ale segmentului mediu, un fel de tată protector, jucat de George Clooney. Look-ul ne-a ajutat să schimbăm chiar şi câteva politeţuri în traficul din Budapesta cu alt posesor de Insignia ST.

Concluzia primei zile este una simplă: 1200 de kilometri, rezumaţi în 39 de imagini.