REPORTAJ: Salt în viitor cu Audi R8 electric

Nu am crezut niciodată în mirajul supercarurilor electrice. Am disprețuit ideea unor senzații tari, consumate pe muteşte. După ce am condus una din cele 10 unități Audi R8 e-tron, am realizat că viitorul poate fi şi electric.

Îmi place să răsfoiesc revistele din avion. Mai ales pe cele de la Lufthansa. Te poartă departe, în vacanţe de vis, înşirate pe foi lucioase, şi îţi prezintă feţe ascunse ale Germaniei. Mintea devine ca un burete ce absoarbe fiecare indicaţie turistică, neîntrerupt nici măcar de îndemnul de cuplare a centurii de siguranţă şi ajustare a spătarului scaunului.

Pagini rupte dintr-o revistă

Avionul aterizează la Berlin izbind puternic pista tocmai atunci când revista se deschide la mijloc. Titlul sună aşa: „Grosses Erbe, weites Feld” (Marea moştenire, câmpia largă). Un copil, un cărucior şi un uriaş transportor „înaripat”, cu însemnele aviaţiei americane, deschide articolul despre cel mai celebru aeroport al Berlinului: Tempelhof.

Rup în grabă paginile, iau trolerul pe sus şi cobor scările avionului. La ieşirea din micul aeroport ne aşteaptă un Audi A8. Între câteva reprize de masaj pe scaunul din spate şi alte câteva canale zapate pe ecranul televizorului fixat pe tetieră, consum cele câteva foi rupte din Lufthansa Magazin. Mă pregătesc de întâlnirea de mâine. O întâlnire cu cineva special. Şi nu aş vrea să mă prindă nepregătit.

Audi R8 e-tron şi Bombardierul cu bomboane

Ploaia toacă mărunt nervii unei dimineţi de vineri începute prea devreme. A turnat cu găleata de-a lungul întregii nopţi, dar nici urmă de inundaţii. A8-ul negru ne poartă către inima Berlinului. Preţ de zece minute, luntrea lui Charon ne trece Styx-ul secat de canalizările perfecte către Tempelhof. Vechiul aeroport german se deschide ca o nesfârşită Câmpie Elizee pentru cei care iubesc zborul. Suntem lăsaţi în faţa unui hangar ce a stat mărturie unor pagini din istoria celui de-al doilea Război Mondial şi a Războiului Rece.

Dincolo de poarta greoaie se deschide un imens spaţiu umplut cu poveşti. Undeva în fund, într-o penumbră creată parcă intenţionat ne-am privit pentru prima dată. Eu şi Audi R8 e-tron. Nu a venit singur. Stă alături de transportorul „înaripat” din revistă. Se numeşte Rosinen Bomber şi este bombardierul cu bomboane care a făcut fericiţi copiii din Berlinul de Est.

10 exemplare. Preţ estimat: un milion de euro

De această dată, Douglas-ul C-45 Skymaster a paraşutat în hangarul din Tempelhof opt exemplare Audi R8 e-tron. Opt din totalul celor zece pe care Audi le-a construit. De ce doar atât? Ralf, un german al cărui nume de familie nu-l pot pronunţa nici după 10 ani de limbă germană, ne explică: „Audi nu putea cere un milion de euro clienţilor săi pentru un R8 e-tron. Nu, în condiţiile în care produsul nu s-ar fi ridicat la standardele premium Audi”.

Luăm de bună explicaţia şi căscăm gura la şaşiul din aluminiu al supercarului şi la structura din fibră de carbon a cockpit-ului. Îl petrecem pe Ralf până în spatele supercarului unde facem cunoştinţă cu o suprafaţă deformabilă ce poate suporta cu succes un impact posterior chiar şi la 80 de km/h. Ţinem în mână şi o bucată de titaniu forjat. E grea şi atent şlefuită. Va fi împrumutată şi celorlalte modele electrice din gama Audi, mai exact noului A3 e-tron. De altfel, majoritatea pieselor inovative de pe R8 e-tron îşi vor găsi întrebuinţare pe viitoarele modele electrice din Ingolstadt.

Chiar şi jantele caraghioase de care unii au râs vor fi preluate de viitoare maşini electrice. Jante despre care Ralf a ţinut să precizeze că au fost special gândite pentru a reduce cu 0.2 unităţi coeficientul aerodinamic final al maşinii (0.27). Şi tot Ralf ne spune o poveste din spatele jantelor, scrisă după două ture de Nurburgring şi 16 minute intense de viraje pe Iadul Verde. Markus Winkelhock, fostul pilot de Formula 1, a fost invitat să pună degetul pe discul de frână imediat după terminarea tururilor. În loc de 800 de grade, discul are doar 50. Toată energia a mers în baterii.

Doamna cu jachetă roşie şi liniştea dinaintea furtunii 

Suntem smulşi de la lângă Ralf şi poveştile lui de către o doamnă asiatică, care îşi ascunde vârsta în spatele unei jachete Audi Motorsport. Lipsesc fardurile şi alte accesorii feminine. Sunt înlocuite de un zâmbet larg şi o voce blândă care te-a şi urcat în scaunele R8-ului. Eşti prins ca într-o menghină din care nu mai poţi să scapi. Ai trei moduri de rulare: Efficiency, Auto şi Dynamic. Şi un ESP ce poate fi decuplat parţial.

Doamna pleacă, şi rămâi doar tu în spatele unei uşi care se închide şi care aşterne linişte în jurul tău. Liniştea rămâne şi după ce apeşi butonul de start. Opresc radioul şi aerul condiţionat și încerc să mă obișnuiesc cu ecranul de 7 inch care ține loc de oglindă retrovizoare. Am uitat să vă spun: lipsește luneta. Uşa hangarului se deschide şi girofarurile galbene ale R8-ul e-tron din faţă dau semnalul de start. Nu apuci să te dezmeticeşti. Încerci să scanezi vizual ce se întâmplă în jurul tău, dar doamna cu jachetă nu stă pe loc.

R8-ul meu calcă uşor asfaltul aeroportului pe care Lufthansa, pe atunci Luft Hansa, îl transforma în cartier general în anul fondării sale (1926) şi pe care îl părăsea apoi în doliu, în 1945, după capitularea Germaniei, cu un ultim zbor doborât în sudul ţării.

Padele pe un model electric

Girofarul se îndepărtează. Recuperez repede. E o tură de încălzire şi am şansa să mă joc cu padelele din spatele volanului. Nu am visat. Există aşa ceva într-un model electric. Ele reglează însă capacitatea de recuperare a energiei la frânare.

Circuitul improvizat, ceva mai lung de un kilometru, lasă în urmă hangarul pe care Rudolf Bottger a refuzat să-l arunce în aer în momentul în care Germania a fost oficial îngenuncheată de aliaţi, preferând să se sinucidă. Lăsăm în urmă poveştile care se derulează în spatele nostru şi ne îndreptăm deja către linia de start. Suntem lăsaţi să ne acomodăm.

Modul Efficiency este destul de vânjos, iar energia recuperată se adaugă parcă la cei 65 de kilometri autonomie pe care îi mai arată baterie. Germanii susţin că în condiţii excepţionale autonomia ajunge şi la 210 kilometri. Trecem pe modul Auto. Lucrurile încep să se mişte deja mai alert. Caut zonele de frânare, apoi apexul şi pedala se duce la fund. Totul într-o linişte deplină. Ai crede că te afli într-un lift ce urcă rapid către etajul 100 al unui zgârie nori.

Nu pierzi nici o curbă. Sistemul torque vectoring te înfăşoară după viraj. Roata din interior primeşte mai puţin cuplu, în timp ce exteriorul are parte de Nm din belşug. Aşa se scrie un comportament exemplar, completat de o direcţie care operează cu precizia unui chirurg cardiovascular.

Audi, propulsie spate, plăcerea de a conduce

Doamna cu jachetă roşie mă opreşte la finalul turului. Urmează setarea ei preferată. Modul Auto şi dezactivarea parţială a sistemelor de siguranţă. După primul viraj pe faţa ta se scrie un zâmbet larg. Nu-l observi. Îl observă cei de pe margine. Un Audi cu propulsie spate. Deci ăsta era secretul. Poate că, involuntar, o mână de vizionari din Ingolstadt au descoperit secretul succesului.

Căutând recunoaşterea ecologiştilor şi purificarea prin zero emisii, Audi a descoperit de fapt plăcerea de a conduce şi emoţia unui zâmbet larg. Spatele e jucăuş la fiecare viraj abordat cu aplomb. Pneurile încep să scârţâie. Este primul sunet pe care îl aud de la plecarea din hangar.

După alte câteva ture, ne oprim din nou. Trecem în modul Dynamic. Păstrăm ESP-ul decuplat. Un steag cu pătrăţele alb-negre flutură startul. Apăs acceleraţia la fund. Capul se izbeşte cu putere de tetiere şi ochii se adâncesc parcă în orbite, încercând să cuprindă un orizont ce se apropie rapid. Sunt cei 820 de Nm despre care ne vorbea Ralf. Frânez cu putere, încercând să-mi adun gândurile si să-mi prind din urmă pulsul galopant. După fiecare viraj apăs cu nesaţ acceleraţia. E un joc îndrăcit pe care îl repeţi obsesiv, mânat de un şuvoi de adrenalină.

Pneurile scârţâie din toate încheieturile, iar mirosul de cauciuc pătrunde şi în habitaclu. Zâmbetul se transformă într-o grimasă. Într-o schimonoseală care amestecă bucuria cu tensiunea şi concentrarea. La începutul fiecărei linii drepte, piciorul se înfige necontrolat în acceleraţie. La capătul fiecărei linii drepte, piciorul se înfige în frână. O alternare euforică. Sunt trei sau patru ture.

Un film mut, dar de Oscar

Acelaşi steag cu pătrăţele pune capăt bucuriei. Te smulgi cu greu din scaunul scoică. Încerci să bâigui câteva cuvinte în engleză, în semn de mulţumire. Nu e nevoie. Doamna în jachetă roşie înţelege perfect stângăcia ta.

Am luat parte la cel mai bun film pe care l-am văzut în ultima vreme. A fost însă un film mut. Şi ce dacă! Mă pot obişnui cu un film mut, câtă vreme filmul este unul de Oscar.