TOP 10: Piloţi care au devenit campioni în Formula 1 fără să fie favoriţi înaintea ultimei curse

Nouă piloţi, dintre care unul de două ori, au răsturnat calculele hârtiei şi au devenit campioni mondiali în Formula 1 chiar dacă nu erau favoriţi înaintea ultimei curse a sezonului.

În istoria de 63 de ani a Formulei 1, titlul mondial a fost decis în ultima etapă de 26 de ori, iar liderul clasamentului general înaintea rundei finale a reuşit de cele mai multe ori să-şi adjudece trofeul pus în joc. Au existat însă şi 10 sezoane în care pilotul care a plecat cu a doua sau chiar a treia şansă matematică la titlu a reuşit să devină campion mondial.

Poveştile de succes înregistrate de piloţi precum Giuseppe Farina, Alain Prost sau Kimi Raikkonen pot reprezenta un impuls şi pentru Fernando Alonso, care duminică va avea de recuperat 13 puncte în faţa lui Sebastian Vettel pentru a câştiga titlul pus în joc.

• 

  GIUSEPPE FARINA - ALFA ROMEO - 1950

  În sezonul de debut al Formulei 1, Giuseppe Farina ocupa locul trei în clasamentul general înaintea cursei decisive de la Monza cu 22 de puncte, Juan Manuel Fangio era lider cu 26 de puncte, iar între cei doi se afla şi Luigi Fagioli cu 24 de puncte. Fangio a obţinut pole position-ul şi părea desprins în câştigător, mai ales că Farina era doar al treilea pe grilă. Italianul a avut însă un start exploziv la volanul lui Alfa Romeo, a preluat conducerea cursei din primul tur şi nu a mai cedat-o până la final cu excepţia tururilor 14-15, când a fost depăşit de Alberto Ascari. Între timp, Fangio a abandonat de două ori: prima oară la volanul propriului monopost, iar apoi în cel condus în prima parte de Piero Taruffi (lucru permis de regulament). Fagioli a fost doar al cincilea în calificări şi nu a putut urca decât pe locul trei, astfel că Farina a devenit primul campion mondial al Formulei 1 cu un avans de trei puncte în faţa lui Fangio.

• 

  JOHN SURTEES - FERRARI - 1964

  O nouă luptă în trei pentru titlu în ultima etapă, de data aceasta între Graham Hill (39 de puncte), John Surtees (34) şi Jim Clark (30), cu nouă puncte acordate pentru victorie. Plecat din pole position, Clark se îndrepta spre titlul mondial cu Surtees pe cinci şi Hill pe ultimele locuri după ce a fost lovit din spate de Lorenzo Bandini, însă în penultimul tur motorul său a cedat şi a coborât pe cinci, iar Surtees a urcat pe trei în spatele coechipierului său Bandini şi avea nevoie de locul doi pentru titlu. Ferrari a intervenit prompt, iar Bandini l-a lăsat pe Surtees să urce pe locul doi în ultimul tur şi să-şi adjudece astfel titlul mondial cu 40 de puncte, în timp ce Hill a încheiat sezonul cu 39 de puncte.

• 

  JAMES HUNT - MCLAREN - 1976

  Niki Lauda (Ferrari) avea trei puncte avans în faţa lui James Hunt înaintea cursei decisive de la Suzuka în ciuda absenţei de câteva curse după accidentul de la Nurburgring, iar cei doi ocupau locurile trei şi, respectiv, doi pe grila de start. Lauda a făcut presiuni pentru amânarea cursei din cauza ploii torenţiale, organizatorii au refuzat, iar austriacul a decis să se retragă la boxe în turul doi pentru că "viaţa mea valorează mai mult decât un titlu". Hunt devenise lider şi avea nevoie doar de un loc patru a deveni campion, însă după uscarea pistei a început să piardă poziţii şi a intrat la boxe pentru un schimb de pneuri, revenind doar pe locul cinci. În ultimul tur al cursei a reuşit să-i depăşească pe Clay Regazzoni şi Alan Jones, a terminat pe trei şi a devenit astfel campion mondial.

• 

  NELSON PIQUET - BRABHAM - 1981

  Nelson Piquet avea de recuperat un singur punct în faţa lui Carlos Reutemann înaintea ultimei curse, însă în lupta pentru titlu era implicat şi Jacques Laffite. Reutemann a obţinut pole position-ul şi era marele favorit la titlu, însă a ratat startul şi a coborât până pe locul cinci la finalul orimului tur. Nici Piquet nu a avut însă un start bun de pe locul patru şi a ajuns chiar în spatele lui Reutemann, iar duelul dintre cei doi s-a încheiat când pilotul Williams a frânat foarte devreme într-un viraj. "Cred că a sperat să intru în el, dar l-am depăşit cu uşurinţă", avea să spună ulterior Piquet, care deşi era extenuat fizic a reuşit să termine pe locul cinci şi să obţină cele două puncte necesare pentru a-l depăşi pe Reutemann. Acesta din urmă a fost depăşit de John Watson şi Jacques Laffite cu şase tururi înainte de final, a terminat pe opt fără să obţină puncte şi a pierdut astfel titlul mondial.

• 

  NELSON PIQUET - BRABHAM - 1983

  Doi ani mai târziu, acelaşi Nelson Piquet avea de recuperat două puncte în faţa lui Alain Prost înaintea cursei decisive de la Kyalami (Africa de Sud). Soarta titlului s-a decis însă în turul 35, când Prost a fost nevoit să abandoneze în urma unei defecţiuni la motorul monopostului Renault în momentul în care concura pe locul trei. Piquet plecase de pe locul trei al grilei, era lider în momentul abandonului lui Prost şi a decis să nu mai forţeze, întrucât avea nevoie doar de locul patru pentru a deveni campion. Inevitabil, a fost depăşit de Riccardo Patrese şi Andrea de Cesaris, dar locul trei a fost suficient pentru îndeplinirea obiectivului. Rene Arnoux avea de asemenea şanse teoretice la titlu, dar acestea s-au năruit în urma abandonului din turul nouă.

• 

  ALAIN PROST - MCLAREN - 1986

  Nigel Mansell era marele favorit la titlu înaintea cursei finale de la Adelaide, iar pole position-ul părea să-i asigure o victorie lipsită de emoţii. Pilotul echipei Williams a ratat însă startul şi a coborât până pe locul patru la finalul primului tur, iar Nelson Piquet, implicat de asemenea în lupta pentru trofeu, a devenit lider. Între timp, Mansell a urcat pe locul doi şi ar fi fost campion dacă nu era nevoit să abandoneze cu 19 tururi înainte de final după explozia unui pneu. În acest moment, Piquet mai avea un singur rival la titlu: Alain Prost, care ocupa locul doi, dar trebuia să termine în fata brazilianului. Williams a decis să-l cheme la boxe pe Piquet de teamă să nu sufere o problemă similară cu a lui Mansell şi a revenit pe locul doi în spatele lui Prost. A recuperat peste 10 dintre cele 15 secunde, însă nu a reuşit să-l ajungă pe Prost până la finalul cursei, iar francezul devenea astfel dublu campion mondial.

• 

  JACQUES VILLENEUVE - WILLIAMS - 1997

  Jacque Villeneuve era la un singur punct în spatele lui Michael Schumacher înaintea cursei decisive de la Jerez, iar cei doi au stabilit timpi identici în calificări, la fel ca şi Heinz-Harald Frentzen. Villeneuve a plecat din pole position, dar Schumacher l-a depăşit la start şi a rămas lider inclusiv după seria de două opriri la boxe. Villeneuve s-a menţinut în imediata apropiere a pilotului Ferrari şi a încercat să-l depăşească în turul 48, însă Schumacher a opus rezistenţă şi a intrat în mod deliberat în monopostul Williams. Pneul dreapta-faţă al monopostului Ferrari a lovit radiatorul lui Villeneuve, însă cel care a abandonat a fost Schumacher. Villeneuve a continuat cursa şi a fost depăşit de cei doi piloţi McLaren, însă locul trei a fost suficient pentru a deveni campion. Ulterior, Schumacher a fost exclus din campionat pentru incidentul cu Villeneuve.

• 

  MIKA HAKKINEN - MCLAREN - 1999

  Într-un sezon în care Michael Schumacher ieşise din lupta pentru titlu după accidentul de la Silverstone, Mika Hakkinen avea de recuperat patru puncte în faţa liderului Eddie Irvine. Pentru a nu depinde de rezultatul nord-irlandezului, Hakkinen avea nevoie de victorie, iar în calificări a obţinut locul doi în spatele lui Michael Schumacher. Startul a jucat un rol decisiv: finlandezul l-a depăşit pe Schumacher, a devenit lider şi a cedat poziţia doar la prima intrare la boxe, câştigând cursa fără mari emoţii şi adjudecându-şi astfel titlul mondial. Irvine a terminat pe locul trei în spatele lui Schumacher şi la două puncte de Hakkinen în clasamentul general.

• 

  KIMI RAIKKONEN - FERRARI - 2007

  Plecat cu şansa a treia la titlu din cauza deficitului de şapte puncte în faţa lui Lewis Hamilton şi trei puncte în faţa lui Fernando Alonso, Kimi Raikkonen a ocupat locul trei pe grila de start, în spatele coechipierului Felipe Massa şi a lui Hamilton. L-a depăşit pe britanic la start, iar ulterior a devenit lider după ce a trecut de Massa în urma celei de-a doua serii de intrări la boxe şi a trecut primul linia de sosire. Plecat de pe patru, Alonso a terminat cursa pe locul trei după ce a trecut la start de Hamilton, însă nu a putut emite pretenţii la locul doi. Între timp, Hamilton şi-a năruit speranţele la trofeu după un start ratat în care a ieşit în decor şi a coborât până pe locul opt. Britanicul a avut o cursă plină de peripeţii şi a urcat doar pe locul şapte, terminând sezonul la un singur punct în spatele lui Raikkonen şi la egalitate cu Alonso.

• 

  SEBASTIAN VETTEL - RED BULL - 2010

  Vettel avea doar a treia şansă matematică la titlu în cursa finală din Abu Dhabi, având de recuperat 15 puncte în faţa lui Fernando Alonso şi şapte în faţa lui Mark Webber, însă pilotul Red Bull şi-a făcut cursa uşoară după ce a obţinut pole position-ul. În contextul victoriei germanului, Alonso avea nevoie de un loc patru a deveni campion, însă Ferrari a comis o gravă eroare de strategie: a fost bulversată de intrarea timpurie a lui Webber la boxe din cauza degradării rapide a cauciucurilor şi a decis să-l cheme imediat pe spaniol, care încă din turul 18 s-a văzut blocat în spatele lui Vitaly Petrov pe locul opt. Alonso a încercat fără succes pe tot parcursul cursei să-l depăşească pe pilotul rus, astfel că Vettel a câştigat titlul mondial cu un avans de patru puncte în fata spaniolului. Urmează revanşa lui Alonso în Marele Premiu al Braziliei din 2012?