Cu GoodYear şi Punto Evo la Castelul Corvinilor - episodul patru

Publicat vineri, 22.10.2010 15:05 de Bogdan Mirică, Foto: Ciprian Mihai

A patra zi a testului cu Goodyear şi Punto Evo ne-a adus pe fundul Salinei de la Turda, la Roşia Montană şi în poarta Castelului Corvinilor.

Dimineaţa a debutat pe un fundal mohorât la Turda. O ploaie măruntă de toamnă a spălat serios Punto-ul nostru, alergat cu o seară înainte pe cea mai nouă porţiune de autostradă. Am tras aer în piept, ne-am învins starea de apăsare şi am răsucit din nou cheia în contactul maşinii. Oraşul pe care îl descoperisem cu o seară în urmă, relativ pustiu, ne-a surprins plăcut: un furnicar de oameni în centru, multe maşini în trafic, magazine deschise la fiecare colţ, clădiri vechi, sensuri giratorii, străzi cu sens unic şi chiar sloganuri anti Becali.

Cu goodyear şi punto Evo la Castelul Corvinilor - episodul patru

Surpriza despre care vă vorbeam ieri este bine semnalizată la Turda, aşa că nu aveţi cum să o rataţi dacă ajungeţi acolo. Este vorba despre Salina oraşului, aflată la trei kilometri depărtare, pe un drum proaspăt trasat printr-o vale roşiatică acoperită de sare. Parcarea este deosebit de aglomerată la orele dimineţii, multe autocare aducând la gura de intrare grupuri mari de copii gălăgioşi, fie români, fie maghiari, fie englezi.

Mirosul proaspăt de vopsea care te izbeşte la intrare este înlocuit pe măsură ce te afunzi în adâncuri de aerul încărcat cu săruri, ceva mai rece şi greoi. Un culoar lung, amintind de lagărele naziste, mult mai bine iluminat însă, croit prin sarea brută, te duce spre două camere. Una dintre ele îţi pune la încercare corzile vocale, oferindu-ţi în schimb un ecou similar celui reprodus în filmele de groază, iar cealaltă îţi propune o călătorie în adâncuri cu liftul.

Noi am preferat scările, fără a ne da seama că dacă ai rău de înălţime acest lucru nu este recomandat. O punte sudată în peretele de sare înconjoară tavanul exploatării miniere, situat la aproximativ 50 de metri de fundul hăului. Nu ar trebui să priveşti în jos, dar ceea ce îţi este dat să vezi te captivează pe loc. Un joc de lumini şi forme, glasuri de copii, cu alte cuvinte, un furnicar de nedescris, care se joacă golf, fotbal baschet, se plimbă cu barca sau îşi odihneşte plămânii cu aerul bogat în săruri.

Am trăit pentru prima dată senzaţia că am găsit în România un loc a cărui frumuseţe este exploatată corect. Ascensiunea către suprafaţă am făcut-o cu un lift cu pereţi transparenţi, de unde am mai admirat pentru ultima oară panorama subterană.

Am plecat cu poftă de kilometri către cea mai controversată exploatare minieră a României: Roşia Montană. Un drum mohorât, cu un asfalt plin de gropi şi de petice aruncate la întâmplare, copaci ciuntiţi, şi sate aproape pustii, cufundate în atmosfera posomorâtă. Am mers aşa vreo câţiva zeci de kilometri, pe o şosea care curge de-a lungul unui râu de culoare verde. Temperatura a scăzut din nou sub 7 grade, iar anvelopele goodyear au avut de furcă cu hârtoapele prin care ne-a condus drumul.

La un moment dat plictiseala ne-a fost spulberată rapid de un zid impunător, pe care am decis să-l urmărim. La capătul său am dat de intrarea în mănăstirea Lupşa, o ctitorie din secolul XV, străjuită de o poartă mare din lemn, de care însă nu am putut trece.

Ne-am întors pe asfalt şi după numai câteva zeci de minute intram în Roşia Montană. Linişte deplină. Pare o localitate părăsită, unde nu vezi picior de om. Mai multe indicatoare proaspete te îndrumă spre cariere. Urcăm un drum pietruit şi ajungem la o exploatare aflată în paragină. În sfârşit dăm de primul om. Un mustăcios simpatic, cu voce blândă, care ne spune că avem nevoie de aprobare şi de un ghid pentru a urca la mină. Ne întoarcem înapoi în localitate şi încercăm să găsim pe cineva. După o vreme ne resemnăm cu o placă comemorativă, ridicată în cinstea împlinirii a 1900 de ani de la războaiele daco-romane.

Am plecat din Roşia Montană spre Deva, trecând cu părere de rău pe lâgă autostopişti udaţi de ploaia măruntă. Drumul a început să fie mai bun, iar decorul a devenit ceva mai ondulat. Văi adânci care au culminat apoi cu creste golaşe, asemeni celor întâlnite în Orientali. Copaci ruginii, covor de frunze şi valuri de noroi, create de un utilaj care transporta copaci din pădure. Şoseaua începe să devină din ce în ce mai sinuoasă, iar asflatul mai alunecos.

Vedem şi primul accident, petrecut cu numai câteva minute înainte de a ajunge noi la faţa locului. Un TIR abordează greşit curba şi ajunge în şanţ. Şoferul e ok, a chemat deja ajutoare, deci ne continuăm drumul. La numai câţiva zeci de kilometri, într-o intersecţie aproape de Deva, scenariul se repetă cu un alt TIR.

De la Deva am vrut să mergem glonţ spre Sibiu, unde plănuisem să înnoptăm, însă un marcaj rutier ne-a făcut să facem un ocol de câţiva kilometri pe la Castelul Huniazilor. Ca şi în cazul salinei de la Turda, indicatoarele rutiere ne-au condus pe drumul cel bun, până am început să zărim de departe turnurile castelului. Deşi vremea era mohorâtă, vechea reşedinţă a lui Iancu de Hunedoara nu ducea lipsă de turişti. Am zărit chiar şi autocarul Filarmonicii din Viena, plin cu muzicieni austrieci, care îşi făceau poze pe podul care asigură legătura cu castelul.

La ieşirea din Hunedoara, probabil inspirat de măreţia şi grandoarea castelului din oraş, un ”Ghiţă” şi-a ridicat o copie fidelă, decorată cu roşu şi cu mult mai multe turnuleţe. Am mers întins până la Apoldu de Sus, unde totul s-a blocat brusc. O coloană infinită de maşini, TIR-uri şi oameni înşiraţi pe marginea drumului. Din vorbă în vorbă am aflat că un turc a reuşi să "verse" un TIR în mijlocul drumului şi, în aşteptarea unei macarale, coada se întinde deja pe doi kilometri.

Bunăvoinţa ardelenilor s-a dovedit a fi însă fără margini. Indicaţiile unor localnici ne-au făcut să părăsim coloana pe un drum pietruit, să traversam două cursuri de apă şi să ieşim cu brio dincolo de locul accidentului. Seara avea să se sfârşească într-un Sibiu plouat, în subsolul celei mai vechi crame de vinuri din Hermannstadt, la un pahar roşu sec şi un rezumat al traseului pe care l-am parcurs. A doua zi urma asaltul final asupra Bucureştiului.

  • ionut, vineri, 22.10.2010 16:21
    felicitari

    frumoase locuri ,frumoase poze,frumos reportaj...

  • john_313, vineri, 22.10.2010 16:46
    reportaj

    Cred ca cea mai tare reclama ascunsa facuta in cadrul reportajului este aceea facuta lui Ghitza!!!! cum sa fii sa publici o asemenea poza pe automarket???? si ne mai intrebam de ce nu terminam cu prostia......pt ca uite cum o promovam!

  • dan, vineri, 22.10.2010 21:28

    un HDR simplu era mult mai frumos decat acel photoshop de rahat...

  • bogdanm, sâmbătă, 23.10.2010 22:10
    john_313

    john ma tem ca nu ai inteles mesajul nostru. publicarea pozei tocmai asta vrea să facă: să arate în ce mizerie ne scăldăm.

  • valentin49, duminică, 24.10.2010 12:18
    Circuit Fiat Punto

    Eram interesat cum s-au comportat cauciucurile pe drumuri de munte ?

  • pedrospetre, sâmbătă, 30.10.2010 23:24
    Bune cauciucuri !

    De ce toate drumurile duc la .......Sibiu ?