Interviu cu Derek Bell, câștigător de 5 ori la Le Mans: „Eram atât de epuizat, încât mă întindeau pe un pat de gheață”

Am avut ocazia de a sărbători 40 de ani de la seria de victorii consecutive Porsche la Le Mans. Și am făcut-o în stil mare, cu un interviu exclusiv, acordat de o legendă a circuitului francez: Derek Bell.

2022 este anul în care Porsche sărbătorește victoria sa de la Le Mans 1982. Sunt 40 de ani de atunci. O să ridicați din sprâncene. „Păi Porsche a avut vreo 19 victorii, de ce să ne rezumăm fix la aceea?”

Ei bine, constructorul din Stuttgart, dar și specialiștii, văd anul 1982 drept momentul în care a început epoca de aur Porsche în cadrul Cursei de 24 de ore. Este startul unei epoci în care mașinile Porsche erau invincibile. Pe scurt, în cursa din 1982, cu o mașină proaspăt creată de la zero (adică Porsche 956) care mai participase doar la o singură cursă de anduranță (cea de 6 ore de la Silverstone), reușea o triplă istorică în cursa regină: adică la Le Mans.

Pe primul loc s-a clasat echipajul format din Jackie Ickx și Derek Bell, fix în mașina pe care am avut onoarea s-o văd pe viu și lângă care m-am fotografiat. Nu apuci să stai în fiecare zi lângă o mașină despre care se spune că ar fi evaluată la 9 milioane de euro.

În anii ce au urmat, o mulțime de echipe private care participau la Le Mans au trecut la Porsche 956 și au dominat competiția.

CUM S-A NĂSCUT PORSCHE 956?

Dar cum s-a născut Porsche 956? Totul a început cu un an înainte, în iunie 1981, când a fost înființată o nouă clasă în campionatul mondial de anduranță. Porsche a construit de la zero un șasiu monococă din aluminiu. Era pentru prima dată. Și le reușea, pentru că mașina cântărea doar 800 de kilograme. Motorul era preluat de la precursorul Porsche 936, însă primise îmbunătățiri pentru a dezvolta 635 de cai putere.

Era un șase cilindri, de 2.7 litri. Câțiva ani mai târziu, în configurație era introdusă pentru prima dată o cutie cu dublu ambreiaj. Practic, strămoșul PDK-ului de astăzi. Aerodinamica era și ea revoluționară. Toate acestea ajutau mașina să atingă 365 de km/h pe linia dreaptă de 6 kilometri, denumită Mulsanne, în cadrul cursei de la Le Mans.

PORSCHE 962, URMAȘUL „SAFE” AL LUI 956

Porsche 956 a fost înlocuit în anul 1985 de un model evolutiv, adică Porsche 962. Principala diferență era mutarea pedalelor în spatele axei față, din rațiuni de siguranță. Fuseseră consemnate câteva accidente grave, iar regulamentul din Statele Unite devenise mult mai strict. Porsche a reușit să câștige 7 titluri consecutive între 1982 și 1987, devenind un adevărat etalon pentru orice constructor care își dorește afirmarea la Le Mans.

CINE ESTE DEREK BELL?

Dintre aceste 7 titluri, trei au fost aduse de englezul Derek Bell. Pentru cei mai profani, numele nu spune foarte multe. Însă o să fac un scurt rezumat al carierei sale.

Derek Bell are în palmares 5 titluri la Le Mans: (1975, 1981, 1982, 1986 și 1987). O să le vedeți brodate și pe umărul său. E britanicul cu cele mai multe titluri. Patru au venit alături de Porsche, trei în perioada de aur despre care vă povestesc. Înainte de asta, a debutat pentru Ferrari, în Formula 1, la cursa de la Monza, în anul 1968, și a avut ocazia de a interacționa îndeaproape cu Enzo Ferrari.

A fost prieten cu Steve McQueen, alături de care a filmat vreme de două săptămâni pentru pelicula „Le Mans”, lansată în 1970. A fost coleg și contemporan cu o mulțime de piloți faimoși, precum Hans Joachim Stuck, Jackie Ickx, Stefan Beloff, Henri Pescarolo sau Chris Amon.

Am avut onoarea de a sta de vorbă cu Derek Bell într-un interviu oferit în exclusivitate pentru Automarket, pe circuitul de la Leipzig, acolo unde Porsche are un centru de testare. Și unde au fost aduse mai multe exemplare Porsche 956 și Porsche 962 care au scris istorie în Cursa de 24 de ore de la Le Mans. Nu o să mă mai lungesc și o să-l las pe Derek Bell să vă introducă în atmosfera fantastică de atunci.

1. Ce era fantastic la Porsche 956? Care era avantajul în fața rivalilor?

DEREK BELL: Condusesem și în anii '70 o mulțime de mașini Porsche. Atunci când mi s-a propus să urc la volanul unui prototip de clasa C am fost încântat, mai ales că urma să-l am pe Jackie Ickx drept coleg. Atunci când am vorbit cu șeful departamentului de motorsport am aflat că vor fi o mulțime de inovații, cum ar fi șasiul monococă din aluminiu și podeaua cu rol aerodinamic. Chiar dacă nu mai făcuseră asta până acum, știam că vor reuși, pentru că nu dăduseră greș până atunci.

Am testat primul exemplar Porsche 956 pe circuitul Paul Ricard și după câteva tururi mă simțeam ca și cum o cunosc de ani buni. Au construit o mașină fără vicii. Și mai condusesem Porsche până atunci. La finalul testelor am stat de vorbă cu Jackie Ickx și Jochen Mass și toți am fost de acord că mașina este perfectă. Bineînțeles că mai erau detalii de rezolvat, cum ar fi eficiența și scăderea consumului. Dar pe noi ne interesa că mergea tare și putea rezista 500 sau 1000 de kilometri.

Bineînțeles a urmat o perioadă de dezvoltare a injecției Motronic, a cutiei PDK și a ABS-ului. Toate au urmat mai apoi.

2. Presa anilor 80 scria că mecanicii Porsche sunt cu mult în fața vremurilor pe care le trăiați. Că erau niște oameni cu o serie de cunoștințe fantastice. Cum i-ați perceput?

DEREK BELL: Și ei, și noi eram acolo pentru a concura, dar și pentru a dezvolta produse pentru vehiculele de serie. Ce foloseam noi în cursele din weekend apărea pe mașinile de serie în cursul anului. Chiar dacă era vorba despre un șurub pentru volan. Totul avea un scop. Și erau oameni în care aveai încredere totală. Gândește-te că mergeam cu 365 de km/h și nu-mi păsa. Pentru că știam că e o mașină construită de Porsche.

3. Care a fost cea mai dificilă cursă pe care ați trăit-o la LeMans?

DEREK BELL: Cred că a fost cursa din 1983. Jackie și cu mine eram deja pentru al treilea an consecutiv cu Porsche. Alergasem la LeMans și în '81, și în '82, și acum '83. Simțeam că ar fi nevoie de 3 piloți pe o mașină, în cursa de 24 de ore. Dar nu știam cu cine am putea să facem echipă. Așa că am rămas tot eu și Jackie și a fost cea mai grea cursă. Pentru că mașina continua să aibă probleme după un incident în primul tur. Eram epuizați. Când începeam să mergem bine, ceva se întâmpla.

Cu toate acestea, echipa era mereu calmă. Nimeni nu alerga, toți mergeau liniștiți în paddock. Spre deosebire de alți producători, care concurează 3-4 ani și apoi pleacă, Porsche are decenii de experiență. Are rutina competiției și, cred eu, de aici calmul acesta fantastic.

4. Cât de obosit erați după o cursă de 24 de ore?

DEREK BELL: Mașina devenea din ce în ce mai bună. Iar asta însemna că stătea mai bine pe viraje, le abordam cu mai multă viteză, acceleram mai repede, frânam mai târziu. Iar toate acestea te solicită fizic. Eram obosiți, dar ne reveneam a doua zi. Înainte de hotel mergeam la cină, dar ne cădea capul în farfurie de oboseală. Apoi mergeam și dormeam buștean până a doua zi.

Ideea e că trebuia să mânânci. Nu te alimentai cum trebuie în ultimele 24 de ore. După cursă nu-mi doream decât o friptură și o cola. Pentru că în timpul cursei mâncai paste, orez, ouă și ne hidratam cu băuturi mineralizate. Pierdeai multe kilograme pentru că pierdeai și multe lichide. Într-un an, m-am cântărit la o săptămână după Le Mans și eram în continuare cu 10 kilograme mai slab. De asemenea, îmi aduc aminte că în cursa din '83, după ce am condus continuu vreme de o oră și jumătate, m-am întins pe un pat de gheață.

5. Care este circuitul dumneavoastră preferat?

DEREK BELL: Fie că mă credeți sau nu, chiar mi-a plăcut Le Mans, în varianta sa originală, fără șicanele de pe Mulsanne. În linie dreaptă, pe cei 6 kilometri, noaptea, este ireal. Ai timp să-ți ștergi sudoarea de pe frunte și să citești instrumentele iluminate slab. Ești singur, ții mâinile pe volan și te uiți prin parbriz la bezna din fața ta, copacii se succed ca în filme, la fel și marcajele de sub tine. Și nu te gândești că mergi cu 365 de km/h. Ai sunetul motorului constant, ca un urlet în spatele tău, mereu la 8000 de rotații. Este superb. Mai ales dacă conduci cursa.

6. Dacă ar trebui să alegeți un ton de apel pentru telefonul dumneavoastră între imnul Marii Britanii și sunetul motorului la 8000 de rotații, cred că îmi imaginez ce ați alege.

DEREK BELL: Nu m-am gândit la asta. Dar mi-ai dat o idee foarte bună. Mai ales că avem mașinile aici și le putem porni. (Își scutură ceasul Tag Heur Monaco și se caută în buzunar de telefon).

7. De-a lungul carierei, ați avut ocazia de a cunoaște multe figuri memorabile din istoria motorsportului. Printre ei și Enzo Ferrari. Aveți vreo amintire specifică de atunci?

DEREK BELL: L-am cunoscut la fabrică, după o zi de teste la Monza. Eram printre piloții selectați. Am fost întâmpinat de secretarul său și în fabrică nu lucra nimeni. Mi-a spus că era sărbătoare națională, dar aveam să aflu mai târziu că era o grevă (râde). Fabrica era mică, cu o podea din gresie roșie. Toate mașinile erau urcate pe elevatoare. Roșii, galbene, albastre, Ferrari 250 GTB.

Și cum mergeam eu printre ele, apare un domn cu ochelari de soare, cu un palton negru peste umeri. Iar secretarul îmi spune „El este il Comendatore”. A fost o imagine memorabilă, cu el plimbându-se printre iubirile sale de o viață, ridicate deasupra umerilor. Și am stat și m-am gândit că Michael Schumacher nu a apucat să-l vadă pe Enzo așa. Și sunt mulți care n-au avut parte de o asemenea întâlnire. Am fost norocos.

Am mers apoi la Cavallino, un restaurant de lângă, și am luat cina. N-am vorbit în engleză, bineînțeles. Au urmat apoi alte 5 cine împreună. Primeam mereu un telefon la care mi se spunea: „În seara asta iei cina cu Il Comendatore”. Se întâmpla să vreau să ies cu băieții, dar nu aveam cum. Venea la hotel în Ferrari-ul său cu 4 locuri, mă urcam în dreapta și apoi el începea să conducă foarte tare către restaurant.

8. Ați avut ocazia să faceți schimb de locuri? Să vă aflați la volan?

DEREK BELL: Doar o dată am condus eu pentru el. Chiar e o întâmplare amuzantă. Trebuia să mergem la un restaurant, denumit Pisica Verde. Am ajuns acolo, în mașina mea, un Fiat 125. A venit și Il Comendatore, cu șoferul lui, Peppino, fost mecanic. Acesta din urmă a plecat cu Ferrari-ul. Noi am rămas să luăm cina. A fost incredibil. Încă nu-mi pot scoate din minte faptul că am luat cina cu Enzo Ferrari, doar noi doi. La final, mi-a zis: „Mă duci acasă”. Și atunci m-am întrebat: „Cum naiba îl conduci pe Enzo Ferrari?” 

De la restaurant până jos era un fel de pas, o înșiruire de curbe. Dacă o să conduc tare, o să creadă că sunt nebun. Dacă o să conduc încet, o să creadă că sunt prea bătrân. Am făcut-o până la urmă, i-a plăcut și ne-am mai întâlnit la restaurant de alte trei ori. Ultima dată a fost după Marele Premiu al Italiei.

CUM AFLAI DACĂ VEI PILOTA PENTRU FERRARI ÎN FORMULA 1

El avea un obicei: să invite la masă piloții pe care îi va selecta pentru sezonul următor. Și am fost împreună cu Chris Amon. Am condus până la Rimini, la casa lui de pe plajă. Era o casă mică, iar înăuntru toate cortinele erau trase. Era totul destul de modest. Era și Signora Laura acolo, soția lui. Am luat prânzul, însă n-am vorbit nimic despre anul următor. Știam, însă, că dacă suntem acolo am primit contractul. Apoi ne-am întors la Modena.

De fiecare dată când mă uit la poza mea cu el, o am pe telefon, stau și mă gândesc: e uimitor. Nu-i așa că am fost norocos? (se apleacă ușor către mine, zâmbind).

8. Puteți să ne spuneți care a fost cel mai fericit moment al carierei dumneavoastră și csare a fost cel mai trist?

DEREK BELL: Cel mai fericit a fost acela în care am terminat pe locul 3, în Cursa de 24 de ore de la Le Mans, alături de fiul meu Justin. S-a întâmplat chiar de Ziua Tatălui, în 1995. Și am condus vreme de 10 sau 12 ore. Puteam chiar să câștigăm.

Cel mai trist moment a fost cel în care a murit Stephan Beloff. Deși nu era colegul meu în ziua aceea, fusesem colegi cu un an înainte. Am fost dezamăgit că nimeni nu l-a ținut în frâu. Era ca un tun scăpat de sub control. Pentru că era atât de bun, dar nu realiza cât de bun. Și nimeni nu îi aflase limitele. Cred că cineva trebuia să-l tragă de mânecă și să-i spună: „Stai puțin, fiule. Trebuie să te calmezi puțin.”

Nu puteam fi eu, deși, pe atunci mi-aș fi dorit să fi putut face ceva. Pentru că dacă m-ar fi văzut mecanicii sau altcineva din echipa de atunci, l-ar fi întrebat de ce vorbește cu mine. Eu i-aș fi zis să meargă mai încet, din dorința de a-și salva viața. Oricum, cred că nimeni nu a reușit să-l strunească în mod corect.

CINE A FOST STEFAN BELOFF?

Pentru cei care nu știu cine a fost Stefan Beloff, o să fac un scurt rezumat al celui mai important moment din cariera sa. În 1983, în calificările cursei de 1000 de kilometri de la Nurburgring, Stefan Beloff a condus un Porsche 956 pe Nurburgring, stabilind un record de timp de 6 minute și 11 secunde. Timpul a rămas nebătut vreme de 35 de ani. El a fost doborât abia în 2018, de către Timo Bernhard (prezent și el la evenimentul nostru de la Leipzig), într-un Porsche 919.

Stefan Beloff a murit doi ani mai târziu, în cursa de 1000 de kilometri de la Spa, după ce mașina sa, un Porsche 956, a intrat în coliziune cu un Porsche 962 condus de Jackie Ickx. A fost și momentul care a generat un val de preocupare asupra siguranței oferite de Porsche 956.

DEREK BELL, O BUCATĂ DE ISTORIE

Derek Bell este un personaj memorabil în istoria motorsportului. Sper că v-ați convins de asta și că-l priviți cu enorm de mult respect, așa cum am făcut-o și eu la finalul interviului de 20 de minute. Bell este unul dintre oamenii pe umerii cărora s-a sprijinit acea perioadă de aur Porsche. Este artizanul unor victorii muncite, venite la capătul a 24 de ore de muncă asiduă.

Este dovada vie că dacă ai încredere într-un grup de ingineri perfecționiști, poți să străpungi bezna cu o mașină în care pedalele sunt atât de apropiate și rigide, încât un profan ca mine sigur ar ieși în parapeți la primul viraj. Darămite să caute trase ideale și să schimbi trepte de viteze care se simt ca o mișcare a faliilor terestre la Cercul de Foc al Pacificului. Performanța celor 7 trofee consecutive în Cursa de 24 de la Le Mans este cu atât mai importantă pentru noi, muritorii.